Întoarsă de doar câteva zile de la Conferința Internațională de Hipnoterapie Eriksoniană tot de la Cluj, mă trezesc că se întrevede din nou perspectiva unei călătorii. Nu-i prea ușor să ieși din zona de confort și să te avânți în necunoscut, dar cântărind puțin admiți uneori că merită toate eforturile.

Pentru că e cu și despre oameni și poveștile lor de viață mă interesa, pentru ca e un alt fel de conferință decât cele la care particip de obicei mă interesa și mai mult. Așa se face că am ajuns pentru a doua oară în Cluj într-o singură săptămână, de data aceasta la The Power of Storytelling.

E 4 fără 10 și intrăm, mai sfios așa, în locul cu pricina, ne interesăm de ecusoane și ne uităm în jur cum merg lucrurile. O mare de oameni de tot felul, unii grăbiți, alții agitați, unii încruntați, alții mai relaxați. Ajungem în sală și până să ne dezmeticim cineva din stuff ne și indica locurile undeva în primul rând. Încep să mă uit în dreapta și în stânga, poate identific prieteni sau cunoscuți clujeni, mă întreb în treacăt cine sunt cei din jurul meu și cu ce gânduri au venit pe aici.

Suntem avertizați că primul discurs ar putea fi unul cu urme de emoții pe alocuri mai puternice. Ce? Și aici? Bun, și la conferințele noastre de psihologie, psihoterapie, suferința umana e pe primul loc, emoțiile puternice sunt la ordinea zilei, dacă nu simți cel puțin la un moment dat o angoasă sau o stare de neliniște, apuci serios să te întrebi dacă nu cumva ți-ai greșit profesia. Dar aici, toți acești oameni din sală, ce-or fi având ei cu emoțiile? Ce povești au de gând să ne spună? Te pomenești că m-am trezit într-un discurs motivațional care-ți explică așa pe limba ta că ești un looser și nu faci nimic bine și uite rețeta, ia și notează! (azi la Radio 21 am auzit că a venit și pe la noi Robin Saorma….ooo scuze! Sharma... dar asta e din altă poveste pentru altă seară). O fi de bine sau de rău? Las șirul gândurilor în voia lor și fără să-mi dau seama mă las absorbită complet în poveste. Nici nu apuc să-mi dau seama că scaunul e cam drept și poate incomod mai ales pentru statura mea minionă.

Dar începe să devină din ce în ce mai interesant, orizontul pare să se extindă brusc și un feeling de curiozitate mă face să abandonez toate nonsensurile de mai sus. Discursul capătă tot mai mult sens în mintea mea și conexiunile se multiplică exponențial. În timp ce observ postura și reacțiile celor din fața mea, nemijlocite decât de propriile mele percepții subiective, îmi trece prin minte că era bine să fi ajuns cu 2 minute mai devreme, să am timp să-mi fac rost de ceva de scris, până la urmă mi-am propus să fructific la maxim experiența de azi.

Observ atentă fiecare mișcare și sorb cu nesaț vorbele doamnei ce ne vorbește. Îi văd fiecare gest, îi aud fiecare pauză în respirație, îi observ până și licărirea din ochi ce ar putea prevesti o emoție autentică și câte o tresărire ușoară sau schimbare de poziție, atunci când discursul ajunge atât de firesc la subiecte de o claritate a imaginilor de parcă ar fi aievea. Cine și-ar fi imaginat că doar mesajul verbal și câteva micro-expresii pot avea un impact atât de profund. Te pot transpune atât de repede în niște scene de viață de o vivacitate pe alocuri terifiantă. Da, până la urmă asta e puterea cuvintelor, să genereze în mintea noastră imagini, gânduri, idei, emoții. Dar se poate oare ca în același discurs să jonglezi așa cu ambele emisfere cerebrale? :) Se pare că da.

Relația creată aici și acum, nemijlocită de nimic altceva decât de un pachet de cuvinte într-o anume înșiruire și care nasc interpretări și înțelesuri subiective atât de unice în fiecare dintre cei prezenți în sală poate fi ușor asemănată cu transa hipnotică. Atunci când receptivitatea ta e angajată la maxim în a primi, precum o sugativă informațiile discursului ce decurge fluent, logic dar și încărcat emoțional poți spune că ești hipnotizat. Câmpul conștiinței tale se îngustează și orice altceva din jur își pierde importanța comparativ cu acest moment, această stare de aparentă magie.

Pe tot întinsul globului hipnoza și starea de transă hipnotică e asemănată cu un comportament pe care persoana aflată sub hipnoză îl face fără voia ei, ajungând să spună ce nu vrea să spună și să facă lucruri cel puțin jenante, ca și cum inconștientul ăsta al ei ar fi ca un animal care trebuie dresat bine! Cum să accepți că cineva cu un pendul balansat în fața ochilor tăi (sau oferindu-ți sugestii de relaxare și alte asemenea) te poate face să-ți cadă așa aiurea capul într-o parte și te faci că adormi instant. Sau te poate face să ridici brațul drept și să latri ca un câine în timp ce fusta ți s-a deplasat și tivul se vede aiurea dar ești prea hipnotizată să poți controla treaba asta.

Show-urile cam așa ne-au prezentat hipnoza, o stare în care magicianul hipnotizator te face să nu te mai poți controla și să te trezești că spui cu voce tare cât de mult îți place de tipa din rândul trei, scaunul cinci, cu rochie violet. Dar, precum în jocul telefonul fără fir, deconspirăm hipnotizatorul ca fiind doar un terapeut, fără nici o putere magică, mai tipic decât ai putea crede. Astfel dezvăluirea despre tipa care ți-a atras atenția rămâne doar o fantezie de-a ta în care îți închipui că și ea ți-ar împărtăși sentimentul.

În realitate, transa hipnotică se întâmplă doar atunci când tu ești conștient și prezent acolo. Dacă ești complet absorbit de o carte interesantă, de un film captivant, de condusul unei mașini pe un drum șerpuit și pitoresc în care ești contopit cu mașina căreia îi simți fiecare pîîrr, cîîrr, bîîrr sau brum… dacă ești absorbit de un discurs interesant și dacă alegi să investești acea persoană cu capacitatea de a te influența, sugestiona, se spune că ești sub hipnoza. Da, asta e hipnoza de fapt, o stare naturală a omului în care e absorbit de relație, în care îl investește pe celălalt cu capacitatea de a-l sugestiona. O alegere conștienta de a investi cu încredere un terapeut, fără puteri magice, care prin sugestiile sale și folosind știința psihicului uman îl ajută pe client să aducă în conștient elemente noi din inconștient pentru a-și găsi resurse creative de a-și rezolva conflictele interioare.

Toate terapiile, în care tehnicile de hipnoză se folosesc, au în prim plan clientul care își arată, prin relație,  disponibilitatea de a-l investi pe terapeut cu puterea de a-i oferi sugestii, care răspund într-un mod particular și unic nevoii de clarificare a inconștientului său. Și da, sunt multe astfel de terapii și multe astfel de tehnici care se dovedesc mult mai eficiente, folosite împreuna cu tehnicile clasice de psihoterapie. Poate și pentru că studiile arată că tehnicile și metodele terapeutice folosite, cântăresc la un loc tot atâta cât relația terapeutică autentică, stabilită între client și terapeut. Așadar decizia utilizării hipnozei ca și tehnică aparține clientului. Fără ca el să fie convins că funcționează și fără implicarea conștientă, terapia nu are nici un efect.

Nici eu nu știu, nici tu nu știi cum va alege inconștientul tău să reacționeze la aceste informații. Însă ne e de acum ușor să admitem că mulți (dacă nu toți) din cei prezenți la The Power of Storytelling i-au investit pe speackeri cu puterea de a-i sugestiona, influența sau impresiona cel puțin dintr-o nevoie de conectare la celălalt dacă nu și din nevoia de afiliere la aceleași idei, valori. Eu una știu sigur că așa am făcut și am aflat cu surprindere că ceea ce studiez și citesc se aplică la fel de bine și în domenii aparent diferite, dar care în esență sunt tot cu și despre oameni. 

Nu ne e clar de unde vin aceste nevoie și dorințe ale noastre? De ce am alege să investim pe cineva cu puterea de a ne sugestiona? Pentru că dorim cu toți să adăugăm plus valoare vieții noastre, să o încărcăm de sens, și cum putem face altfel decât răspunzând nevoilor de dezvoltare ale personalității noastre. Potrivit teoriilor psihologice, posedăm cu toții patru mari categorii de nevoi cu care jonglăm și pe care ne luptăm să le satisfacem încă din primii ani de viață:

1. Nevoia de putere
2. Nevoia de afiliere/ apartenență/ iubire/ atașament
3. Nevoia de achiziții/ cunoștințe
4. Nevoia de insight (adică acea capacitate a noastră de a ne da seama de ceea ce credem, ce simțim și ce gândim).

Dar pentru a-ți manifesta disponibilitatea la sugestibilitate, trebuie să ai cel puțin încă un ingredient – curaj. Curajul de a te simți uneori vulnerabil, curajul de a admite că permanent ai nevoie să înveți, curajul de a înțelege că e nevoie de ordine și structura până și în procesul creativ (indiferent dacă rezultatul e o carte, o mâncare sau propria ta persoană), curajul de a crede că te poți schimba. Curajul de a ieși din zona ta de confort pentru a te lăsa surprins de ceea ce ai putea experimenta.