”Cine este persoana din fața mea? De ce și-a ales munca asta ciudată și ce satisfacții obține mai exact din ea?” Ce anume o determină să se confrunte zi de zi, ora de ora cu problemle emotionale, cu nefericirile celorlalti. Care ar putea fi motivele constiente, dar mai ales cele inconstiente ale alegerii unei profesii atat de dificile, cu numeroase frustrari si esecuri, cu satisfactii ce apar dupa perioade lungi de timp si depind de foarte multi factori exteriori psihoterapeutului (dorinta de schimbare a clientului, grupul acestuia de suport, conditiile existentiale in ultima instanta ). Iar daca apar totusi satisfactii atunci asta se datoreaza numai si numai clientului, pentru ca defaprt si de drept el e cel mai mare specialist in propria lui viata.

In ceea ce priveste sanatatea mintala, problemele „sufletului”, boala psihica, cu toate preconceptiile, neintelegerile si interpertarile de tipul „nu vrea sa se comporte altfel” „e nebun” „nu inteleg cum de nu trece odata peste problema asta”, lucrurile par sa se complice iar raspunsul care initial era o linie directoare clara, devine complicat, complex si plin de multe semnificatii care de multe ori scapa mintii constiente.

Incercarea si dorinta de a ne stapani si rezolva propriile conflicte, nevoile narcisice de a fi omniscienti, omnipotenti, de a simti ca e nevoie de noi pot fi printre motivele care ne duc pe calea lunga si anevoioasa de a deveni psihoterapeuti. Odata ajunsi acolo constatam ca procesul in sine, plin de anxietate, ambiguu, cu numeroase indoieli se manifesta dureros de lent. Insa, desi Freud (1937) o considera una dintre „profesiunile imposibile, in care putem fi siguri de la inceput de neajunsurile rezultatelor noastre”, psihoterapia devine tot mai des optiunea multora, datorita fascinatiei si atractiei spre felul in care functioneaza mecanismele psihice, mai ales cele inconstiente (acea parte a icebergului ascunsa bine in profunzimile mintii noastre).

Compasiunea, dorinta si curiozitatea de a-mi intelege trecutul, si dorinta de a fi mereu in contact cu ceilalti la un nivel mai profund, m-au facut sa aleg, fara rezerve linia psihologiei dupa anii de liceu. Fascinata de fizionomiile oamenilor, pe care ii retineam asociindu-le o emotie, o stare si de cele mai multe ori un miros, apoi o preocupare pentru filosofie, din prisma intelegerii existentei noastre umane, si tradusa abia mult mai tarziu in lectura, m-au facut sa dedic mult timp si resurse personale psihoterapiei.

Desi scoala de Psihoterapie Pozitiva mi-a oferit o abordare teoretica si practica complexa si holistica (cel mai complet model de functionare psihica, (modelul bio-psiho-socio-spiritual), psihoterapia existentialista a fost cea care m-a marcat la nivel personal.

Filosofia si perspectiva existentialista asupra vietii mi-au deschis mult orizonturile si mi-au sigurat acel echilibru si acea flexibilitate, absolut necesare muncii cu oamenii care exact asta cauta – echilibru intre valorile vietii lor, echilibru si flexibilitate intre ei si ceilalti si flexibilitate in raport cu propria lor existenta.

Fascinatia deosebita ce se ascunde dinolo de fizionomia si ochii tuturor celor pe care ii intalnesc ma face sa fiu recunoascatoare ca am posbilitatea sa urmez aceasta directie profesionala. Nevoia de a ma simti intradevar utila la nivel uman, dincolo de societatea mercantila si futilitatea existentei cotidiene, posibilitatea de a-mi antrena toate capacitatile psihice si de a mentine de-a lungul intregii vieti un antrenament sustinut al mintii, ma motiveaza sa-mi deschid mintea si sufletul in intampinarea clientilor aflati in impas si care au nevoie sa „aducem calul pe drum”.

Cu sinceritate,

Psihoterapeut pozitivist Alina Potcoavă