Ideile mele

O chemare curioasă, motivația pentru a deveni psihoterapeut

Tue, 08 Dec 2020 16:57:28 Z

”Cine este persoana din fața mea? De ce și-a ales munca asta ciudată și ce satisfacții obține mai exact din ea?” Ce anume o determină să se confrunte zi de zi, ora de ora cu problemle emotionale, cu nefericirile celorlalti. Care ar putea fi motivele constiente, dar mai ales cele inconstiente ale alegerii unei profesii atat de dificile, cu numeroase frustrari si esecuri, cu satisfactii ce apar dupa perioade lungi de timp si depind de foarte multi factori exteriori psihoterapeutului (dorinta de schimbare a clientului, grupul acestuia de suport, conditiile existentiale in ultima instanta ). Iar daca apar totusi satisfactii atunci asta se datoreaza numai si numai clientului, pentru ca defaprt si de drept el e cel mai mare specialist in propria lui viata.

In ceea ce priveste sanatatea mintala, problemele „sufletului”, boala psihica, cu toate preconceptiile, neintelegerile si interpertarile de tipul „nu vrea sa se comporte altfel” „e nebun” „nu inteleg cum de nu trece odata peste problema asta”, lucrurile par sa se complice iar raspunsul care initial era o linie directoare clara, devine complicat, complex si plin de multe semnificatii care de multe ori scapa mintii constiente.

Incercarea si dorinta de a ne stapani si rezolva propriile conflicte, nevoile narcisice de a fi omniscienti, omnipotenti, de a simti ca e nevoie de noi pot fi printre motivele care ne duc pe calea lunga si anevoioasa de a deveni psihoterapeuti. Odata ajunsi acolo constatam ca procesul in sine, plin de anxietate, ambiguu, cu numeroase indoieli se manifesta dureros de lent. Insa, desi Freud (1937) o considera una dintre „profesiunile imposibile, in care putem fi siguri de la inceput de neajunsurile rezultatelor noastre”, psihoterapia devine tot mai des optiunea multora, datorita fascinatiei si atractiei spre felul in care functioneaza mecanismele psihice, mai ales cele inconstiente (acea parte a icebergului ascunsa bine in profunzimile mintii noastre).

Compasiunea, dorinta si curiozitatea de a-mi intelege trecutul, si dorinta de a fi mereu in contact cu ceilalti la un nivel mai profund, m-au facut sa aleg, fara rezerve linia psihologiei dupa anii de liceu. Fascinata de fizionomiile oamenilor, pe care ii retineam asociindu-le o emotie, o stare si de cele mai multe ori un miros, apoi o preocupare pentru filosofie, din prisma intelegerii existentei noastre umane, si tradusa abia mult mai tarziu in lectura, m-au facut sa dedic mult timp si resurse personale psihoterapiei.

Desi scoala de Psihoterapie Pozitiva mi-a oferit o abordare teoretica si practica complexa si holistica (cel mai complet model de functionare psihica, (modelul bio-psiho-socio-spiritual), psihoterapia existentialista a fost cea care m-a marcat la nivel personal.

Filosofia si perspectiva existentialista asupra vietii mi-au deschis mult orizonturile si mi-au sigurat acel echilibru si acea flexibilitate, absolut necesare muncii cu oamenii care exact asta cauta – echilibru intre valorile vietii lor, echilibru si flexibilitate intre ei si ceilalti si flexibilitate in raport cu propria lor existenta.

Fascinatia deosebita ce se ascunde dinolo de fizionomia si ochii tuturor celor pe care ii intalnesc ma face sa fiu recunoascatoare ca am posbilitatea sa urmez aceasta directie profesionala. Nevoia de a ma simti intradevar utila la nivel uman, dincolo de societatea mercantila si futilitatea existentei cotidiene, posibilitatea de a-mi antrena toate capacitatile psihice si de a mentine de-a lungul intregii vieti un antrenament sustinut al mintii, ma motiveaza sa-mi deschid mintea si sufletul in intampinarea clientilor aflati in impas si care au nevoie sa „aducem calul pe drum”.

Cu sinceritate,

Psihoterapeut pozitivist Alina Potcoavă

Prezentare de carte – Stilurile de atașament. O nouă teorie a atașamentului. Amir Levine și Rachel S.F. Heller

Tue, 01 Dec 2015 13:17:00 Z

Cum să găsești și să păstrezi o relație de cuplu fericită Autori: Amir Levine și Rachel S.F. Heller Apărută la Editura ASCR din Cluj Napoca în luna Mai a acestui an, cartea de față abordează o temă extrem de importantă, utilă și totuși greu de înțeles încă – iubirea. Foarte multe studii și cercetări au încercat, de-a lungul timpului, să demistifice acest concept de “iubire”, să afle de unde vine, când și de ce trece, cum o întreținem și cu cine, de ce și de cine ne îndrăgostim defapt. Plecând de la studiul atașamentului la copii – un concept și acesta relativ recent, noua teorie despre relațiile de iubire merge puțin mai departe și ne face să înțelegem mecanismele atașamentului la adulți. Ne dă practic o explicație științifică legată de nevoia de apropiere și iubire, și despre felul în care intrăm și ne comportăm în relații. În două cuvinte, esența acestei teorii este faptul că, fiecare dintre noi stabilim un anumit tip de atașament cu figurile reprezentative din viața noastră (de obicei părinții), iar acest tip de atașament ne influențează felul în care intrăm și ne simțim confortabil în relațiile noastre de iubire ca și adulți. Partea și mai interesantă, și care oferă totodată o perspectivă extraordinară, atât la nivel personal cât și ca demers psihoterapeutic, este faptul că, stilul de atașament se poate modifica de-a lungul vieții noastre în funcție de mai multi factori care depind și de noi înșine. Acest lucru oferă o viziune plină de speranță și încredere în sine. În condițiile propice și cu instrumentele potrivite, putem să ne ajustăm felul în care intrăm în relații, felul în care le menținem și gradul de satisfacție pe care îl avem alături de partenerii noștri. Cu alte cuvinte nu suntem victimele destinului și al relațiilor încărcate poate de traume din trecut, ci putem reînvăța să ne “rescriem” iubirea. Folosind un limbaj extrem de accesibil și adresată atât terapeuților, psihologilor cât și publicului larg, cartea e structurată într-o manieră practică și totodată cu tentă lucrativă. Aflăm pentru început de unde vine această nouă teorie a atașamentului la adulți, și că “nevoia de a trăi într-o relație apropiată este imprimată în genele noastre”. Două vorbe despre cele trei stiluri de atașament descrise în carte: atașamentul anxios, atașamentul evitant și atașamentul sigur. Fără a spulbera magia și invitându-te să citești cartea, adaug doar câteva caracteristici ale persoanelor cu aceste trei stiluri de atașament: • Persoanele anxioase sunt preocupate de evoluția relației și tind să fie îngrijorate în legătură cu faptul că partenerul nu îi iubește la fel de mult • Persoanele evitante echivalează intimitatea cu pierderea propriei libertăți și încearcă în mod constant să-și țină partenerul la o distanță convenabilă • Persoanele sigure se simt confortabil într-o relație apropiată și sunt, de obicei, calde și iubitoare. Da, știu, poate îți pare că e doar o altă clasificare ce te plasează într-o categorie din care ieși cu greu. Lucrurile nu sunt atât de tranșante precum ar părea, recunoașterea propriului stil de atașament, pe cel al partenerului actual sau partenerilor din trecut, implică o oarecare muncă de analiză și observație. Dinamica iubiri rămâne încă destul de întortocheată și cu multe variabile de luat în calcul, inclusiv disponibilitatea partenerilor de a depune un oarecare efort de autoanaliză și schimbare. Oricum, ești mult mai motivat să faci schimbări la tine și în relație atunci când înțelegi explicațiile științifice ale anumitor comportamente, reacții, conflicte sau îngrijorări. Pe lângă multele studii de caz, exemple din psihoterapie și informații aprofundate despre interacțiunile și incompatibilitățile stilurilor de atașament în relațiile dintre parteneri, cartea ne oferă, în partea a patra, calea sigură de îmbunătățire – perfecționarea abilităților relaționale. Poate ți se pare tot un clișeu faptul că și aici se vorbește despre comunicarea eficientă și transmiterea mesajului corect. Din practica mea terapeutică îți pot spune că, deși un clișeu, comunicarea rămâne rezolvarea multor probleme și fără a intra în detalii de tot felul, amintesc doar erorile de comunicare și interpretare date de subiectivitatea percepțiilor personale asupra aceleiași probleme. Plecând de aici pare să se deschidă, mereu și mereu, o cutie a pandorei pe care toată armata de profesioniști din domeniile socio-umane, încearcă să o tot clasifice și ordoneze, categorizeze și operaționalizeze și în final, să stabilească “rețete de comunicare eficientă” peste tot, cu toată lumea și în orice limbă :). Afli tot în ultima secțiune a cărții moduri de soluționare a disputelor. Și dacă pare vag și ambiguu tot ce scrie mai sus, atunci te invit cu mare drag să citești cartea din scoarță în scoarță, să folosești chestionarele și fisele de lucru din ea și să-ți iei timp de analiză a propriului stil de atașament, independent sau împreună cu un psihoterapeut. Și dacă ești psihoterapeut și ai folosit poate “Handbook of attachment” sau alte cărți cu peste 500 de pagini, foarte utile dar dezarmante în raport cu timpul de studiu și aplicabilitatea practică, îți poți complete colecția cu “Stilurile de atașament”. O vei găsi practică și utila în munca terapeutică. Cheia relației de iubire satisfăcătoare e în mâinile tale. Într-adevăr, o relație se construiește în doi dar până la urma e important să știi că ai făcut tot ce ținea de tine pentru ca lucrurile să meargă așa cum îți dorești. Și dacă asta totuși nu se întâmplă, știi că nu mai are de ce să apară vina – tu ai făcut tot ce puteai să faci!

Storytelling și hipnoză sau sub hipnoză? Vă las să decideți

Sun, 01 Nov 2015 12:00:00 Z

Întoarsă de doar câteva zile de la Conferința Internațională de Hipnoterapie Eriksoniană tot de la Cluj, mă trezesc că se întrevede din nou perspectiva unei călătorii. Nu-i prea ușor să ieși din zona de confort și să te avânți în necunoscut, dar cântărind puțin admiți uneori că merită toate eforturile.

Pentru că e cu și despre oameni și poveștile lor de viață mă interesa, pentru ca e un alt fel de conferință decât cele la care particip de obicei mă interesa și mai mult. Așa se face că am ajuns pentru a doua oară în Cluj într-o singură săptămână, de data aceasta la The Power of Storytelling.

E 4 fără 10 și intrăm, mai sfios așa, în locul cu pricina, ne interesăm de ecusoane și ne uităm în jur cum merg lucrurile. O mare de oameni de tot felul, unii grăbiți, alții agitați, unii încruntați, alții mai relaxați. Ajungem în sală și până să ne dezmeticim cineva din stuff ne și indica locurile undeva în primul rând. Încep să mă uit în dreapta și în stânga, poate identific prieteni sau cunoscuți clujeni, mă întreb în treacăt cine sunt cei din jurul meu și cu ce gânduri au venit pe aici.

Suntem avertizați că primul discurs ar putea fi unul cu urme de emoții pe alocuri mai puternice. Ce? Și aici? Bun, și la conferințele noastre de psihologie, psihoterapie, suferința umana e pe primul loc, emoțiile puternice sunt la ordinea zilei, dacă nu simți cel puțin la un moment dat o angoasă sau o stare de neliniște, apuci serios să te întrebi dacă nu cumva ți-ai greșit profesia. Dar aici, toți acești oameni din sală, ce-or fi având ei cu emoțiile? Ce povești au de gând să ne spună? Te pomenești că m-am trezit într-un discurs motivațional care-ți explică așa pe limba ta că ești un looser și nu faci nimic bine și uite rețeta, ia și notează! (azi la Radio 21 am auzit că a venit și pe la noi Robin Saorma….ooo scuze! Sharma... dar asta e din altă poveste pentru altă seară). O fi de bine sau de rău? Las șirul gândurilor în voia lor și fără să-mi dau seama mă las absorbită complet în poveste. Nici nu apuc să-mi dau seama că scaunul e cam drept și poate incomod mai ales pentru statura mea minionă.

Dar începe să devină din ce în ce mai interesant, orizontul pare să se extindă brusc și un feeling de curiozitate mă face să abandonez toate nonsensurile de mai sus. Discursul capătă tot mai mult sens în mintea mea și conexiunile se multiplică exponențial. În timp ce observ postura și reacțiile celor din fața mea, nemijlocite decât de propriile mele percepții subiective, îmi trece prin minte că era bine să fi ajuns cu 2 minute mai devreme, să am timp să-mi fac rost de ceva de scris, până la urmă mi-am propus să fructific la maxim experiența de azi.

Observ atentă fiecare mișcare și sorb cu nesaț vorbele doamnei ce ne vorbește. Îi văd fiecare gest, îi aud fiecare pauză în respirație, îi observ până și licărirea din ochi ce ar putea prevesti o emoție autentică și câte o tresărire ușoară sau schimbare de poziție, atunci când discursul ajunge atât de firesc la subiecte de o claritate a imaginilor de parcă ar fi aievea. Cine și-ar fi imaginat că doar mesajul verbal și câteva micro-expresii pot avea un impact atât de profund. Te pot transpune atât de repede în niște scene de viață de o vivacitate pe alocuri terifiantă. Da, până la urmă asta e puterea cuvintelor, să genereze în mintea noastră imagini, gânduri, idei, emoții. Dar se poate oare ca în același discurs să jonglezi așa cu ambele emisfere cerebrale? :) Se pare că da.

Relația creată aici și acum, nemijlocită de nimic altceva decât de un pachet de cuvinte într-o anume înșiruire și care nasc interpretări și înțelesuri subiective atât de unice în fiecare dintre cei prezenți în sală poate fi ușor asemănată cu transa hipnotică. Atunci când receptivitatea ta e angajată la maxim în a primi, precum o sugativă informațiile discursului ce decurge fluent, logic dar și încărcat emoțional poți spune că ești hipnotizat. Câmpul conștiinței tale se îngustează și orice altceva din jur își pierde importanța comparativ cu acest moment, această stare de aparentă magie.

Pe tot întinsul globului hipnoza și starea de transă hipnotică e asemănată cu un comportament pe care persoana aflată sub hipnoză îl face fără voia ei, ajungând să spună ce nu vrea să spună și să facă lucruri cel puțin jenante, ca și cum inconștientul ăsta al ei ar fi ca un animal care trebuie dresat bine! Cum să accepți că cineva cu un pendul balansat în fața ochilor tăi (sau oferindu-ți sugestii de relaxare și alte asemenea) te poate face să-ți cadă așa aiurea capul într-o parte și te faci că adormi instant. Sau te poate face să ridici brațul drept și să latri ca un câine în timp ce fusta ți s-a deplasat și tivul se vede aiurea dar ești prea hipnotizată să poți controla treaba asta.

Show-urile cam așa ne-au prezentat hipnoza, o stare în care magicianul hipnotizator te face să nu te mai poți controla și să te trezești că spui cu voce tare cât de mult îți place de tipa din rândul trei, scaunul cinci, cu rochie violet. Dar, precum în jocul telefonul fără fir, deconspirăm hipnotizatorul ca fiind doar un terapeut, fără nici o putere magică, mai tipic decât ai putea crede. Astfel dezvăluirea despre tipa care ți-a atras atenția rămâne doar o fantezie de-a ta în care îți închipui că și ea ți-ar împărtăși sentimentul.

În realitate, transa hipnotică se întâmplă doar atunci când tu ești conștient și prezent acolo. Dacă ești complet absorbit de o carte interesantă, de un film captivant, de condusul unei mașini pe un drum șerpuit și pitoresc în care ești contopit cu mașina căreia îi simți fiecare pîîrr, cîîrr, bîîrr sau brum… dacă ești absorbit de un discurs interesant și dacă alegi să investești acea persoană cu capacitatea de a te influența, sugestiona, se spune că ești sub hipnoza. Da, asta e hipnoza de fapt, o stare naturală a omului în care e absorbit de relație, în care îl investește pe celălalt cu capacitatea de a-l sugestiona. O alegere conștienta de a investi cu încredere un terapeut, fără puteri magice, care prin sugestiile sale și folosind știința psihicului uman îl ajută pe client să aducă în conștient elemente noi din inconștient pentru a-și găsi resurse creative de a-și rezolva conflictele interioare.

Toate terapiile, în care tehnicile de hipnoză se folosesc, au în prim plan clientul care își arată, prin relație, disponibilitatea de a-l investi pe terapeut cu puterea de a-i oferi sugestii, care răspund într-un mod particular și unic nevoii de clarificare a inconștientului său. Și da, sunt multe astfel de terapii și multe astfel de tehnici care se dovedesc mult mai eficiente, folosite împreuna cu tehnicile clasice de psihoterapie. Poate și pentru că studiile arată că tehnicile și metodele terapeutice folosite, cântăresc la un loc tot atâta cât relația terapeutică autentică, stabilită între client și terapeut. Așadar decizia utilizării hipnozei ca și tehnică aparține clientului. Fără ca el să fie convins că funcționează și fără implicarea conștientă, terapia nu are nici un efect.

Nici eu nu știu, nici tu nu știi cum va alege inconștientul tău să reacționeze la aceste informații. Însă ne e de acum ușor să admitem că mulți (dacă nu toți) din cei prezenți la The Power of Storytelling i-au investit pe speackeri cu puterea de a-i sugestiona, influența sau impresiona cel puțin dintr-o nevoie de conectare la celălalt dacă nu și din nevoia de afiliere la aceleași idei, valori. Eu una știu sigur că așa am făcut și am aflat cu surprindere că ceea ce studiez și citesc se aplică la fel de bine și în domenii aparent diferite, dar care în esență sunt tot cu și despre oameni.

Nu ne e clar de unde vin aceste nevoie și dorințe ale noastre? De ce am alege să investim pe cineva cu puterea de a ne sugestiona? Pentru că dorim cu toți să adăugăm plus valoare vieții noastre, să o încărcăm de sens, și cum putem face altfel decât răspunzând nevoilor de dezvoltare ale personalității noastre. Potrivit teoriilor psihologice, posedăm cu toții patru mari categorii de nevoi cu care jonglăm și pe care ne luptăm să le satisfacem încă din primii ani de viață:

Nevoia de putere
Nevoia de afiliere/ apartenență/ iubire/ atașament
Nevoia de achiziții/ cunoștințe
Nevoia de insight (adică acea capacitate a noastră de a ne da seama de ceea ce credem, ce simțim și ce gândim).

Dar pentru a-ți manifesta disponibilitatea la sugestibilitate, trebuie să ai cel puțin încă un ingredient – curaj. Curajul de a te simți uneori vulnerabil, curajul de a admite că permanent ai nevoie să înveți, curajul de a înțelege că e nevoie de ordine și structura până și în procesul creativ (indiferent dacă rezultatul e o carte, o mâncare sau propria ta persoană), curajul de a crede că te poți schimba. Curajul de a ieși din zona ta de confort pentru a te lăsa surprins de ceea ce ai putea experimenta.